M-am născut în ’88, cu un an înainte de căderea unui regim care l-a trimis pe Regele nostru în exil. Manualele din care eu am învățat istoria au fost scrise după anii ’90. Am avut noroc de dascăli luminați, care au știut să discearnă și au înțeles să transmită adevărul. Pe lângă asta, am citit. Destul de mult.
În ’47, la presiunile lui Stalin ce durau de aproape trei ani, comuniștii l-au împins la abdicare. Regele Mihai I a plecat în exil. A rămas Regele fără regat, și regatul fără Mihai I, Regele.
Pus pe drumuri, Regele Mihai I a căutat întotdeauna calea spre țara lui. Din fericire, a trăit suficient încât să vadă căderea comunismului. Din păcate, nu a fost suficient. Drumul lui nu a ajuns unde trebuia. În primii ani de după revoluție, noile autorități i-au refuzat Regelui posibilitatea de a reveni în țară. Nu a renunțat să își continue drumul:
„Un om nu poate fi un oaspete al propriei case, chiar dacă a lipsit multă vreme din ea. Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin aceasta, să fie român”.
În 1992, i s-a permis o primă vizită în România lui, eveniment care s-a transformat într-un marș triumfal. Odată cu întoarcerea lui în mijlocul românilor, s-a născut o fărâmă de speranță. Unii au scris că două milioane de români l-au aclamat în stradă. Alții au scris că au fost doar 500.000.
Mulți, puțini? Românii sunt o nație de “treacă-meargă, fie ce-o fi”. Când, altcândva, am văzut mai mulți în stradă? Și pentru ce? Acum, debordăm de entuziasm când vedem 100.000 pentru legile justiției. Și sunt mulți…
Felicitari Calin! Frumos si concis articolul tau!